Căderea Constantinopolului – premisele prăbuşirii Bizanţului

Cele aproape două secole de guvernare a împăraţilor din dinastia lui Mihail al VIII-lea Paleologul sunt dominate de lunga agonie a statului bizantin, înainte de deznodământul final. Semn al crizei financiare şi militare a imperiului, urmaşul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea(1282-1328), ia decizia de a nu mai întreţine o flotă proprie, hotărâre cu însemnate consecinţe: 1) desfiinţarea armatei maritime bizantine, echipajele intrând în serviciul străinilor, mai ales al latinilor şi al turcilor, adversarii imperiului; 2) pirateria ia amploare şi sunt devastate insulele şi litoralul bizantin, lipsite de protecţie; 3) consolidarea poziţiilor latinilor la Constantinopol, italienii în special ajung să deţină un adevărat monopol comercial, ceea ce le-a permis să sfideze autoritatea imperială şi populaţia oraşului, a cărei aprovizionare depindea acum în mare măsură de ei, politica lor fiind dominată de ideea împiedicării cu orice preţ a refacerii potenţialului economic şi militar al imperiului.

Situaţia imperiului în timpul domniei lui Andronic III este caracterizată, pe plan extern, de progresele tot mai însemnate înregistrate de turcii otomani în Asia Mică şi de sârbi în Macedonia, în paralel cu decăderea micilor state greceşti şi latine din această regiune. În Asia Mică, încercarea împăratului şi a marelui domestic Ioan Cantacuzino de a salva oraşul Niceea, asediat de Orhan, se soldează cu înfrângerea de la Pelekanon (10 mai 1329), urmată, în martie 1331, de cucerirea oraşului care, în urmă cu un secol, fusese centrul lumii bizantine. După căderea Nicomediei în mâinile otomanilor, în 1337, imperiul nu mai controla în Asia Mică decât câteva oraşe izolate, la mare distanţă unul de altul, precum Philadelphia şi Heracleea Pontică. Cele mai importante succese ale lui Andronic III pe plan extern sunt legate de lichidarea stăpânirii despoţilor greci locali din Thessalia (recucerită şi alipită imperiului în 1335), Epir şi Acarnania, realipite mai întâi în 1337 şi apoi, din nou, în anul 1340, când, în urma unei noi expediţii victorioase a basileului, provincia este readusă sub control imperial. În acest fel, una dintre cele mai serioase urmări ale evenimentelor din 1204 era lichidată: deşi existau în continuare mai multe principate latine în Grecia, nu mai existau principate greceşti disidente în peninsulă, acestea fuseseră alipite imperiului sub formă de provincii. În sfârşit, noua flotă imperială, reconstruită mai ales prin contribuţiile financiare ale lui Ioan Cantacuzino şi ale altor aristocraţi bizantini, era destinată în special consolidării poziţiilor maritime ale Bizanţului.

La moartea lui Andronic al III-lea (1341), încercarea marelui domestic Ioan Cantacuzino de a guverna imperiul sub minoratul lui Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) conduce la izbucnirea unui alt război civil între Cantacuzino şi gruparea din jurul noului basileu (1341-1354), mai ales regenţa formată din Ana de Savoia, patriarhul Ioan Calecas şi parakimomenosul Alexios Apokaukos, care, profitând de absenţa marelui domestic din capitală, l-au declarat duşman al statului, casa sa a fost incendiată, bunurile prădate, iar prietenii aruncaţi în închisoare. După ce încearcă în zadar să se justifice în faţa Anei de Savoia, Ioan Cantacuzino se proclamă împărat la Didymotika, în octombrie 1341. Războiul civil care a urmat a distrus ceea ce mai rămăsese din forţa imperiului, puterile străine au intervenit într-o mai mare măsură, iar lupta dintre grupările politice s-a complicat prin apariţia unor conflicte religioase şi politice: hesychasmul şi mişcarea zeloţilor din Thessalonic, fideli împăratului legitim Ioan al V-lea. Ajutat mai întâi de emirul selgiucid din Aidin, Umur, apoi, după tratatul din iarna 1344/1345, de otomanul Orhan, precum şi de aristocraţii cei mai bogaţi din imperiu, Cantacuzino a fost încoronat din nou la Adrianopol, la 21 mai 1346, iar la 3 februarie 1347, Constantinopolul îşi deschidea porţile în faţa sa, împărăteasa fiind nevoită să renunţe la orice rezistenţă.

Principalul beneficiar al acestui război a fost, fără îndoială, regele sărb Ştefan Duşan, care în 1345 avea în mâinile sale întreaga Macedonie, mai puţin Thessalonicul, iar la 16 aprilie 1346 noul patriarh al Serbiei l-a încoronat la Skoplie ca împărat al sârbilor şi grecilor. Şi poziţiile maritime ale Bizanţului au fost serios afectate în timpul războiului civil. În 1346, genovezii au pus din nou stăpânire pe insula Chios, care devine principala bază de acţiune a companiei comerciale Giustiniani, în mâinile căreia a rămas până la mijlocul secolului al XVI-lea, şi tot în acelaşi an, genovezii redobândesc Phoceea (aceasta, ca şi insula Chios, intrase în posesia împăratului în 1340, în urma unei revolte a populaţiei greceşti împotriva familiei genoveze Cattaneo, revoltă în cursul căreia latinii sunt măcelăriţi), importantă pentru minele de alaun care aduceau venituri importante. În scurt timp după aceea, tot genovezii ocupă alte insule din Marea Egee, precum Samos, Icaria, care vor rămâne sub dominaţia lor peste un secol.

Poate mai gravă era situaţia internă a imperiului, unde teritoriile erau răvăşite şi prădate, comerţul decăzuse în beneficiul negustorilor italieni, valoarea hyperperului scădea cu fiecare zi (Nicephor Gregoras), iar veniturile statului erau ca şi inexistente. La începutul războiului civil împărăteasa Ana amanetase la Veneţia bijuteriile coroanei pentru a obţine un împrumut de 30.000 de ducaţi. Chiar în palatul imperial domnea o asemenea sărăcie încât, cu prilejul sărbătorii ce a urmat încoronării lui Ioan VI Cantacuzino, se foloseau la masă cupe din lut, în locul celor de aur sau argint de altădată, iar cheltuielile pentru masa imperială în timpul lui Ioan VI nu reprezentau decât a zecea parte din ceea ce se cheltuia în acest scop în perioadele domniilor predecesorilor săi (Gregoras). Ca o ultimă lovitură, imperiul a avut de suferit de pe urma epidemiei de ciumă în 1348, care a afectat în special Constantinopolul şi s-a răspândit apoi în aproape întreaga Europă. În toamna anului 1352, reizbucneşte războiul civil între Ioan V Paleologul şi Ioan VI Cantacuzino, încheiat de această dată cu victoria lui Ioan V, care a beneficiat de ajutorul financiar al Veneţiei, cu care încheie un acord în octombrie 1352, dar mai ales al genovezului Francesco Gattilusio. Revolta izbucnită în capitală în nov. 1354 îl obligă pe Ioan VI să abdice şi să se retragă la mănăstire (m. 1383). Genovezul Gattilusio este răsplătit pentru sprijinul dat prin căsătoria cu sora lui Ioan V, Maria, primind ca dotă insula Lesbos, pe care familia Gattilusio a stăpânit-o până la cucerirea otomană, în 1462.

Anul 1354 poate fi considerat un moment de cotitură pentru Imperiul bizantin, care, ca şi instituţie, a mai supravieţuit încă 99 de ani, dar aceştia au fost anii unui proces de deteriorare continuă a unei maşinării care, aşa cum sugestiv scria istoricul Dennis Nicol, rămăsese fără combustibil şi îşi pierduse forţa de conducere. Au fost, totodată, anii de tranziţie de la un imperiu universal la altul, căci ultimul secol din istoria bizantină a fost considerat de unii istorici ca preludiul istoriei Imperiului Otoman, cuceritorul provinciilor bizantine şi, în final, al Constantinopolului, în 1453.

Ioan V Paleologul avea 23 de ani atunci când a rămas singur la conducerea Imperiului şi a domnit până în februarie 1391. El credea, ca şi socrul său Ioan Cantacuzino, că statul bizantin avea nevoie urgentă de ajutorul unor aliaţi străini, dar s-a dovedit a fi avut prea multă încredere în faptul că instalarea turcilor în Europa ar putea determina Occidentul să se angajeze ferm faţă de Răsăritul creştin. În prima parte a domniei sale, considera că salvarea Bizanţului va veni nu din supunerea faţă de turci sau din înţelegerile cu aceştia, ci de la alianţele şi negocierile cu puterile occidentale, care ar fi putut conduce la organizarea unei ligi creştine, aşa cum se întâmplase cu două decenii în urmă. De aceea, abandonând orice speranţă cu privire la faptul că ar fi reuşit să se împotrivească singur otomanilor, Ioan V a deschis larg porţile imperiului său în faţa occidentalilor. Aşa cum am mai spus, unele dintre primele hotărâri luate de basileu au privit renunţarea, în favoarea genovezilor, la două insule importante pentru poziţiile maritime ale statului său: Lesbos şi Chios.

În acelaşi timp, războiul civil dintre Ioan al V-lea şi Ioan al VI-lea îi dă prilej lui Orhan să se amestece în evenimentele din Constantinopol şi să pună piciorul în Europa, prin cucerirea cetăţii Gallipoli (1354). În perioada următoare, situaţia din Tracia este tot mai confuză şi mai gravă: căile de comunicaţie erau întrerupte, populaţia greacă se refugia între zidurile oraşelor, iar cronicarul florentin Matteo Villani arată că turcii chiar ating zidurile Constantinopolului în 1359. În acelaşi an a fost temporar ocupat oraşul Didimotica, al doilea oraş din Tracia, cucerit apoi definitiv în 1361, urmat la doar câţiva ani de oraşul Adrianopol. Chiar dacă vreme de câţiva ani noul sultan Murad I a fost preocupat de consolidarea poziţiilor sale în Asia Mică, raidurile otomanilor în Tracia au continuat, doar lipsa de organizare a acestora făcea încă posibilă respingerea turcilor, marea dificultate fiind însă aceea de a strânge laolaltă părţile interesate de acest lucru. Eşecurile forţelor balcanice la Crimen (1371) şi Câmpia Mierlei (1389) agravează situaţia împăratului bizantin, care devine vasal al sultanului otoman Murad I (1372).

În sfârşit, un al treilea război civil opune pe Ioan al V-lea Paleologul fiului său Andronic al IV-lea (1373-1385). Aflat, ca vasal, într-o expediţie în Asia Mică alături de Murad I, Ioan al V-lea este detronat de fiul său vârstnic, Andronic al IV-lea, care se proclamă împărat (mai 1373). Mişcarea este reprimată cu ajutorul turcilor de Ioan al V-lea, care îl înlătură pe uzurpator şi îl proclamă succesor pe al doilea fiu, Manuel (iulie 1373). Scăpând din închisoarea din Lemnos cu ajutor genovez, Andronic ocupă Constantinopolul (1376), îl înlătură de la putere pe Ioan al V-lea şi îl întemniţează, pentru ca trei ani mai târziu să fie din nou înlăturat de tatăl său, cu sprijinul Veneţiei şi al sultanului otoman. Ioan al V-lea Paleologul plăteşte scump acest ajutor, obligându-se faţă de Murad I la plata unui tribut anual de 30 000 de ducaţi şi la furnizarea unui contingent militar de 12 000 de oameni. În 1382, între Ioan al V-lea şi fiul său intervine un acord, mediat de genovezi, Andronic fiind din nou recunoscut ca urmaş la tron şi primind un apanaj în Thracia. Manuel primeşte Thessalonicul, în timp ce Theodor, al treilea fiu, devine despot de Moreea, cu capitala la Mistra. Dar Andronic al IV-lea nu se poate mulţumi cu noua lui situaţie şi încearcă din nou să cucerească Constantinopolul şi tronul imperial, însă moare în timpul luptei (1385).

La capătul celor trei războaie civile, imperiul din 1384 nu mai era decât umbra celui din 1320, pierzând, în timpul conflictelor, teritoriile asiatice şi cea mai mare parte a stăpânirilor sale balcanice. Doar cu preţul unor mari eforturi reuşeşte Constantinopolul să reziste în faţa asediului otoman dintre anii 1394-1402, Baiazid I blocând oraşul şi încercând să-l cucerească prin orice mijloace. Înfrângerea acestuia la Ankara (1402) de către tătarii lui Timur Lenk oferă imperiului un răgaz de încă o jumătate de veac, dar statul bizantin nu mai poate fi salvat, în ciuda încercărilor disperate ale împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) şi ale fiului său, Ioan al VIII-lea (1425-1448), acesta din urmând căutând să obţină chiar ajutorul Occidentului cu preţul unirii bisericilor şi recunoaşterii supremaţiei pontificale în biserica ortodoxă la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Asedierea, de către otomanii lui Murad al II-lea, a Constantinopolui (1422) şi Thessalonicului (tot în 1422, după care a fost cedat de bizantini veneţienilor, în condiţiile în care ei nu mai puteau asigura apărarea oraşului din cauza lipsei mijloacelor militare şi financiare), apoi cucerirea acestuia din urmă în 29 martie 1430, anunţă căderea capitalei bizantine.

Lipsit de resurse şi de ajutoare consistente din afară, Constantinopolul cade la 29 mai 1453, în urma unui lung asediu (7 aprilie – 29 mai) şi a unei rezistenţe cu adevărat eroice, în condiţiile în care ultimul împărat, care a şi murit în luptele purtate în ziua de 29 mai, Constantin al XI-lea Paleologul, avea sub comanda sa doar circa 5000 de bizantini, cărora li se adăugau 200 de arcaşi trimişi de papă şi 700 de genovezi conduşi de Giovanni Giustiniani Longo, în timp ce forţele lui Mehmed al II-lea au fost estimate la circa 160 000 – 200 000 de oameni. Oraşul este prădat cumplit de cuceritori, numărul total al victimelor din rândurile bizantinilor fiind estimat la aproximativ 40 000 de oameni. În anii următori, cad şi ultimele rezistenţe bizantine de la Mistra (cucerită în 1460, iar ultimele rezistenţe din peninsula Moreea sunt învinse în 1461), punându-se capăt existenţei despotatului de Moreea al Paleologilor, respectiv de la Trapezunt (1461), unde este desfiinţat Imperiul Marilor Comneni.

Curs predat la facultatea de isotorie, secţia istoria artei de lect. dr. Manuela Dobre

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *