Două vieți

schimbare-maturitate

A venit acest moment în viaţa mea în care văd că încerc să duc două vieţi. Cea reală în care trăiesc, simt o varietate de sentiment şi merg înainte şi una în capul meu, unde vreau să simt numai anumite sentimente, să trăiesc numai anumite lucruri şi să stau pe loc.

Şi ideea este că eu sunt acele două lumi. Sunt una şi acelaşi. Două feţe ale aceleiaşi monede. Nu am unde să fug de mine. Ideea mişto ce mi-a trecut prin minte este că poate că nu trebuie să fug de niciuna din acele două lumi. Să le accept pe amândouă. Să îmi trăiesc viaţa de tânăr adult şi să învăţ dar în acelaşi timp să mă axez pe progres şi să am anumite obiective pentru mine. Să trăiesc ce am de trăit şi să fac  tot posibilul să fie cât mai autentic şi să învăţ cât mai mult. Nu să mă duc cu impresia că o să fie totul rău sau totul bine ci că o să fie ce o să fie şi eu o să îmi trăiesc viaţa. O să am lucruri care nu îmi convin şi lucruri care îmi convin. Să învăţ să mă bucur de cele care nu îmi convin şi să învăţ să le accept pe cele care nu îmi convin ca normale şi naturale.

Viaţa mea nu a mai existat până acum. Asta mă face unic. Dar în acelaşi timp, majoritatea din lucrurile pe care le-am trăit şi le voi trăi nu sunt deloc unice. Şi asta este super tare. Pot să mă uit la ce au făcut alţii înainte, să bag la cap şi să trăiesc cum ştiu eu mai bine. Fiecare etapă din viaţa mea este esenţială. Nu o să mai existe din nou. Indiferent dacă  raiul sau iadul există eu am doar această viaţă. Şi cred că raiul şi iadul sunt defapt stări pe care noi le creăm şi alimentăm.

O viaţă împlinită este cea pe care îţi permiţi să o trăieşti. Şi nu mă refer la bani ci mă refer la faptul că te dai din faţa ta şi nu mai tragi şi înainte şi înapoi şi în stânga şi în dreapta. Te duci cu tot sufletul tău şi trăieşti. Atât cât se poate în orice clipă pe care o trăieşti.

Tipul ăla perfect pe care mi-l imaginez eu că ar trebui să fiu are nişte idei mişto şi mă poate ajuta să cresc. Dar nu îl pot lăsa să existe în afara mea şi să se transforme în frică, vină şi apatie. Pot să folosesc acele gânduri/trăiri ca pe o oportunitate de a creşte. Ca pe o dorinţă de a fi mai bine, orice ar însemna aia la momentul respectiv.

Nu există variante perfecte ale mele. Există cea care trăieşte şi respiră acum. Şi iubesc varianta asta. Pur şi simplu o iubesc că există. Mă iubesc că exist. Şi din acest punct de iubire de sine pot să merg înainte şi să învăţ ce o-i învăţa. Nu ştiu cum o să fie în viitor. Eu pot să trasez nişte direcţii şi să merg pe ele. Să mă bucur de călătorie şi când o să se termine să pot să fiu împăcat că am trăit ca un întreg, nu ca o persoană care trăgea de a în toate direcţiile şi nu era niciodată mulţumit de nimic.

Am scris aceste rânduri acum ceva timp. Le-am recitit cu bucurie şi m-am gândit să le pun aici ca să le citească şi alte persoane. Sper să te ajute în drumul tău!

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *