Ăsta este un articol personal pe care îl scriu deoarece mi se pare util să ştie anumite persoane că nu sunt singurele. Singurele în ce? În sentimentul ăsta că trebuie să facă multe lucruri, să fii peste tot, să fii polivalent şi poliglot şi mai ştiu eu ce poli. Dar la fel ca Poli Timişoara ajungi şi cazi în cap la un moment dat. Eşti atât de obosit şi cu nervii întinşi la maxim. Nu simţi că ajungi undeva concret şi ţi-ai risipit energia în tot felul de chestii.

Iar după cât de bine merg(încă) băieţii care sunt cu dezvoltare personală, îmi imaginez că sunt multe persoane care au sindromul ăsta cu mai mult şi mai repede.

Cred că o parte din această epidemie de oameni care nu-şi găsesc liniştea şi locul lor în lume este datorată internetului. Zilnic suntem bombardaţi, cu voia şi fără voia noastră, cu tot felul de poveşti de succes. Avem vloggeri de succes, afaceri de succes, femei puternice şi de succes, copii de succes, animale de succes, bloggeri de succes, fotbalişti de succes.

O mantra care se repetă obsesiv printre oamenii de succes este „am muncit din greu ca să ajung aici”. Nu pun la îndoială efortul depus dar, în acelaşi timp, munca asta din greu este destul de relativă şi nu înseamnă nimic în mintea celui care se uită. Nu este tradusă niciodată în explicaţii şi rămâne la stadiul de ideea. Ceea ce este mai interesant este prezentată, de unii, ca un fel de pedeapsă. A trebuit să muncesc ca să ajung aici, spune un vlogger de succes pozând un chip de martir.

Munca asta din greu este prezentată ca pe un lucru care oferă importanţă şi îl pune pe „muncitor” deasupra celorlalţi. Dacă nu munceşti din greu ca noi eşti un ratat este ceea ce se transmite.

Dacă nu munceşti din greu şi te chinui şi nu disperi şi nu cumperi produsul meu care te va învăţa cum să munceşti din greu nu însemni nimic.

Este momentul să ne dăm seama că facem destul, că suntem destul și că este normal să mai luăm pauze din când în când.