Iconoclasmul bizantin

Tendinţele iconoclaste, atestate în lumea romană încă din secolul al IV-lea şi îmbrăţişate în veacurile următoare de pături largi, inclusiv de elemente ale clerului, se răspândesc în provinciile orientale, mai cu seamă în mediile care suferă influenţa ereziilor monophysite şi pavliciene, ambele ostile cultului icoanelor. Aceste tendinţe dobândesc o bază de masă în Asia Mică şi nu este fără importanţă faptul că toţi împăraţii iconoclaşti sunt de origine orientală – siriană, armeană şi phrigiană – şi că armata, recrutată din rândurile populaţiei micrasiatice, a fost principalul instrument al politicii iconoclaste. Dar cauzele mişcării sunt mult mai complexe şi ţin de poziţia foarte primejdioasă pentru interesele statului pe care biserica o cucerise în imperiu în secolul al VII-lea. Vechile raporturi dintre biserică şi stat, fixate încă de Constantin cel Mare – alianţă strânsă, dar şi subordonarea sacerdoţiului faţă de imperiu – sunt repuse în discuţie datorită creşterii puterii economice a bisericii şi influenţei ei politice în societate; în urma marilor donaţii făcute de particulari şi de stat în secolul al VII-lea, biserica se transformă în cel mai mare proprietar funciar, în timp ce creşterea influenţei ei spirituale ameninţă puterea imperială cu pierderea controlului asupra supuşilor. În orice caz, puterea economică a mănăstirilor şi atracţia exercitată de “viaţa contemplativă” asupra locuitorilor imperiului într-o perioadă de criză profundă şi de insecuritate privează statul de contribuabili şi de soldaţi.

În funcţie de confruntările forţelor ce s-au înfruntat ca şi de modalităţile practice de realizare, se pot distinge mai multe etape distincte:

  • Prima mişcare iconoclastă (725-780) în perioada împăraţilor Leon III, Constantin V, şi Leon IV când în fapt a fosat realizată cea mai mare parte, esenţială, a programului împăraţilor reformatori;
  • Prima reacţie împotriva iconoclasmului (780-802) în vremea împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin al VI-lea, când evenimentul cel mai important a fost al şaptelea (şi ultimul) conciliu ecumenic (Niceea, 787) care a restabilit cultul icoanelor în formă simplă fără a modifica substanţial alte realizări ale împăraţilor isaurieni în perioada următoare;
  • A doua mişcare iconoclastă, s-a desfăşurat în vremea împăraţilor Nicefor I şi Leon al V-lea şi de asemenea a primilor doi împăraţi, Mihail al II-lea şi Teophil din noua dinastie amoriană ce a urcat pe tronul Bizanţului;
  • A doua reacţie contra iconoclasmului (după 842) în prima parte a domniei lui Mihai III, când conducerea Imperiului s-a aflat efectiv în mâinile Teodorei, în calitate de regentă.

Politica iconoclastă a fost inaugurată în anul 726 printr-un edict al împăratului Leon al III-lea; patru ani mai târziu, un conciliu condamnă imaginile, după care Leon iniţiază o largă campanie de distrugere a icoanelor. Reacţia în favoarea cultului icoanelor n-a lipsit şi ea a venit din partea populaţiilor din provinciile europene, inclusiv din Constantinopol, împăratul trebuind să facă faţă şi unei revolte a themei Hellada, care proclamase un nou împărat. În vremea urmaşului lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea, mişcarea depăşeşte terenul religios, pentru a dobândi o tot mai radicală tentă social-politică. În anul 754, el convoacă la Constantinopol un conciliu ecumenic – nerecunoscut ulterior de biserică – în care condamnă solemn cultul imaginilor şi al relicvelor. Opoziţia înverşunată a mănăstirilor din Constantinopol şi din Bithinia faţă de politica împăratului provoacă secularizarea bunurilor monastice şi aducerea forţată a călugărilor la viaţa activă, transformându-i astfel în contribuabili şi în soldaţi. Politica este continuată de Leon al IV-lea, dar sub minoratul lui Constantin al VI-lea, Irena, mama sa, originară din Atena, restabileşte cultul icoanelor la conciliul de la Niceea (787), sprijinindu-se pe gruparea călugărilor studiţi, în frunte cu celebrul Theodor de Studion, care revendică independenţa bisericii faţă de stat şi respinge împăratului dreptul de a se amesteca în problemele de dogmă.

Domnia Irenei, care uzurpă tronul fiului său, este triumful grupării studite; abolirea impozitelor urbane, reducerea taxelor comerciale şi degrevarea mănăstirilor de obligaţiile fiscale ruinează finanţele statului. Înlăturarea Irenei aduce la tron pe unul dintre înalţii funcţionari, Nicephor I, fost logothet al tezaurului, care revocă măsurile predecesoarei sale şi iniţiază un amplu program de renovare economică şi militară: întărirea responsabilităţii colective a circumscripţiilor fiscale, extinderea obligaţiei serviciului militar şi asupra comunităţilor rurale, colonizări de stratioţi în themele europene, revocarea donaţiilor făcute de Irena în favoarea bisericii. Dar politica iconoclastă a fost reluată abia de către Leon al V-lea Armeanul, apoi continuată de Mihail al II-lea şi Theophil, însă într-o atmosferă mult schimbată, de unde şi caracterul ei represiv, cel puţin în timpul primului şi a celui din urmă, atmosferă determinată de pierderea bazei de masă a mişcării prin îndepărtarea treptată a populaţiilor micrasiatice de aceasta. Marea mişcare populară a lui Toma Slavul (821-823), îndreptată împotriva puterii imperiale din Constantinopol şi la care participă masele ţărăneşti din Asia Mică, pune în lumină nemulţumirea profundă a maselor populare faţă de politica iconoclastă. De aceea, restabilirea cultului icoanelor, în anul 843, de către Theodora, văduva lui Theophil, şi ea de origine europeană, nu întâmpină nici o rezistenţă în lumea bizantină. Deşi înfrântă în plan religios, politica iconoclastă a realizat în practică esenţialul programului ei: puterea imperială iese din această perioadă consolidată din punct de vedere economic, politic şi ideologic, în timp ce biserica redevine aliatul supus al autorităţii temporale.

 

Curs predat la facultatea de isotorie, secţia istoria artei de lect. dr. Manuela Dobre

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *