Jurnal de lectură #1

carti-recomandare-ianuarie



În cărţile pe care le citesc găsesc destul de multe pasaje interesante, idei care cred că le-ar folosi tuturor. De multe ori se întâmplă să trec peste pasajele respective şi să uit de ele. Din acest motiv aş vrea să fac un jurnal de lectură, unde să aduc ce mi se pare mie mai interesant din cărţile pe care le citesc.

În jurnalul de acest jurnal de lectură îţi voi prezenta câteva din pasajele care mie mi-au plăcut din:

  1. Pe pânza de păianjen a memoriei – Cella Serghi

 

Cella Serghi îşi descrie foarte bine neliniştea din inimă pe a resimţit-o din copilărie şi pe care a purtat-o şi în tinereţe cu ea:

Îl lăsam să vorbească. Vorbea grăbit, împleticit. Eu ascultam zbuciumul mării. Ştiam că mă voi izbi mereu de viaţă, ca marea de stânci, că voi purta în mine toate nostalgiile ei şi un veşnic dor de libertate. Dacă inginerul mă cere de nevastă, îmi pierd libertatea, dar scap de multe griji. Nici marea nu e liberă, încercam să mă consolez. E îngrădită de ţărmuri. Poate că-i furioasă că şi-a pierdut libertatea. Parcă se izbeşte cu capul de pereţi, se loveşte de stânci şi face spume la gură. (pg. 16)

Aici îl descrie pe Camil Petrescu:

Îl scoteau din sărite şi prietenii cei mai buni, când nu erau cu totul alături de el, de părerile lui, împotriva lumii întregi, când nu simţea adeziunea şi admiraţia lor totală.(pg. 26)

O să fie destul de multe pasaje în care este implicat şi autorul „Ultimei nopţi de dragoste,…”.

Aici face o paralele între C. Petrescu şi Mihail Sebastian, un alt scriitor cu care a fost bună prietenă:

De ce nu a rămas lângă niciuna dintre femeile pe care le-a iubit? Îl semăna lui Camil. Le doreau liniştite, odihnitoare, înţelegătoare, cuminţi şi bune camarade, dar dacă erau aşa, nu-i mai atrăgeau, nu le mai alimentau fantezia, nu le stârneau interesul, dorinţa, emoţia. Amândoi le voiau inaccesibile, elegante, cu nimbul gloriei, cu iradierea pe care o dă succesul, dorinţa mai multor bărbaţi, şi apoi le imputeau tocmai ceea ce la început îi atrăgea.(pg. 43)

Aceasta este o capcană în care pică multe persoane, bărbaţi sau femei. Sunt atraşi de ceva anume la cineva la început şi, cu timpul, acel ceva ajunge să îi rănească. De multe ori nu prea se poate şi cu bani şi devreme acasă sau cochetă dar să nu atragă atenţia altora.

În pasajul următor descrie foarte frumos o calitate pe care Sebastian a cultivat-o de-a lungul vieţii sale:

A fost, cred, unul dintre puţinii scriitori, la noi, care au ştiut să dea prieteniei un sens atât de adânc, de estetic. Nimeni nu a pus mai mult rafinament, mai multă căldură, mai multă poezie în raporturile de prietenie, o mai ascuţită notă proustiană. (pg. 79)

Relaţia pe care o avem cu părinţii noştrii ne influenţează mare parte din viaţă. Gândindu-se la moartea tatălui ei, Serghi scrie:

Acum, când a căzut răpus în lupta cu sărăcia şi cu morile de vânt, iremediabil visător şi naiv, m-a cuprins remuşcarea că l-am părăsit, ca o mamă care-şi părăseşte copilul. Abia acum, când nimic nu se mai putea îndrepta, revedeam drumurile pe care m-a ajutat să urc, drumurile pe care mi le-a deschis, în care m-a purtat în cârcă. Trebuia să le regăsesc, să-l regăsesc pe tata. Ce ştiam despre el, despre noi?(pg. 92)

Pierdută în iubirea pe care i-o purta lui C. Petrescu, C. Serghi îşi scrie focul:

Aş fi vrut să-mi pipăi inima să văd cât e de vindecată. Mi-am dat seama că între Charles Boyer, Jouvet şi omuleţul ăsta auzea greu şi parcă nici nu dorea să audă şi nu-i păsa de ce-i spun, încruntat, irascibil, tot pe el l-aş alege. Aş fi vrut să ştie că tocmai preferinţa asta absurdă înseamnă să iubeşti. Ideea asta fixă, vraja care se destramă greu şi se reface uşor. Şi nu tot ce scrie el şi crede el despre iubire. (pg. 115-116)

În toată opera sa, C. Petrescu a prezentat iubirea ca pe ceva ce te chinui, ce îţi face viaţa un calvar. Cel mai cunoscut personaj al său, Ştefan Gheorghidiu, a trăit o dramă alături de soţia sa şi nu a reuşit să îşi rezolve gelozia care, într-un final, le-a distrus relaţia. C. Serghi oferă aici un răspuns tuturor acelor prejudecăţi, că bărbatul este mereu înşelat şi că nu poate să fie sigur că femeia îl iubeşte.

Exprimând părerea ei despre episodul prefeţei la De două mii de ani, C. Serghi ne oferă un principiu sănătos de dezvoltare personală:

Într-o zi şi-a dat seama ce aberaţie înseamnă o mare inteligenţă fără cinste sufletească, fără generozitate, fără scrupule, fără elan!(pg. 142)

 

2. Labirintul spiritelor – Carlos Ruiz Zafon

Fermin reuşeşte mereu să-l aducă pe Daniel cu picioarele pe pământ şi să ne lase cuvinte de duh care merg direct la inimă:

Nimic mai bun decât chimie ca s-o laşi mai moale cu poezia. Dar să nu te înveţi rău, că licoarea asta e ca otrava de şobolani sau ca generozitatea: cu cât le foloseşti mai mult, cu atât le scade efectul.(pg 14)

 

Momentan am reuşit să ajung cu cititul aproape la jumătate la cartea C. Serghi şi din Labirintul spiritelor am lecturat vreo 50 de pagini. Tu cum stai cu lectura până acum?

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *