Jurnalul lui Mircea Eliade a fost publicat la editura Humanitas în anul 1993, în două volume. Ediţia a apărut datorită efortului lui Mircea Handoca, care a extras jurnalul direct din manuscris. Handoca este editorul care s-a ocupat ca opera lui Eliade să fie cunoscută în România şi care a investit 40 de ani de cercetare în acest proiect.

Din păcate, Jurnalul nu a mai fost republicat de atunci şi costă ceva dacă vrei să-l cumperi. Eu am fost destul de norocos să îl cumpăr când l-am găsit într-un anticariat.

De ce am vrut să citesc jurnalul lui Eliade

Interesul pentru generaţia Criterion mi-a fost trezit de Gabriel Liiceanu prin Declaraţie de iubire şi Jurnal de la Păltiniş. Acolo vorbeşte despre Mihail Sebastian, Nae Ionescu, Constantin Noica şi Mircea Eliade. Apoi, m-am pus să caut jurnalele acestor oameni. Iar într-o zi minunată am dat peste jurnalul lui Eliade. M-am uitat la preţ şi am înghiţit în sec. Era vreo sută de lei. Am cumpănit puţin şi frica să nu-l mai găsesc data viitoare a învins. Am plătit cărţile şi am plecat cu zâmbetul pe buze din anticariat. Cred că eram singurul nebun care se bucura la ora aia pe la Universitate de nişte cărţi. Mă opream din metru în metru ca să mai citesc puţin din Jurnal şi vremea de afară se mai înseninase puţin(era ianuarie). Mă gândeam ce norocos sunt eu că am dat peste acest Jurnal şi că am avut bani să îl cumpăr. Desigur că nu am mai cumpărat cărţi vreo lună dar oricum aveam destule.

Am început să citesc din el  şi după vreo 100 de pagini m-am luat cu alte lucruri. Cum se întâmplă cu multe cărţi din biblioteca mea. Dar de vreo două săptămâni am reluat lectura şi aproape am terminat primul volum.

Ce părere mi-a lăsat până acum

Eliade a fost un tip cu o cultură şi o capacită de creaţie mare. A scris mult pe partea de istorie a religiilor şi filosofie dar ne-a lăsat şi o vastă operă de beletristică şi autobiografică. Din Jurnal mi-a lăsat impresia unui individ chinuit permanent de ambiţia de a crea cât mai mult, de a fi în lumina reflectoarelor, de a fi apreciat. Ca mulţi dintre noi era nemulţumit de ceea ce realiza şi multe dintre operele sale îl nemulţumeau şi i se părea neterminate.

Viaţa privată este exclusă aproape în totalitate din Jurnal. Referirile la căsnicia cu Christinel sau la relaţia cu părinţii lui sunt absente. Pune accentul pe anumite prietenii dar destul de fugitiv. Regăsim numele unor mari personalităţi în scrierile sale( Jung, Cioran, Papini etc)

Cea mai mare parte este dedicată operei sale şi procesului creativ din spatele romanelor. Eliade a călătorit destul de mult şi locurile pe care le-a vizitat sunt prezentate detaliat. Satisfacţia cea mai mare o am atunci când se observă evoluţia de-a lungul timpului a viziunii sale asupra locurilor pe care le vizitează, asupra trecutului din România şi a oamenilor pe care ştie că nu o să-i mai revadă nicioadată. Dorul de ţară nu este dublat de un patriotism patetic ci se bazează exclusiv pe clipele trăite în anumite momentele ale vieţii lui. Îşi aduce aminte de manuscrisele şi cărţile lăsate în ţară, de străzile pe care se plimba când era mititel şi de descoperire literare pe care le-a făcut în adolescenţă.

Am extras câteva citate de la începutul primului volum.

Aşa încep toate curentele devenite mai târziu populare, aşa începe orice modă şi orice snobism de mase: de la un mare poet sau de la un mare pictor.

Dragostea, la mine, este în primul rând o aventură de structură metafizică. Mă interesează reacţia oamenilor faţă de ea ca atare, ca legată de propriul lor destin, şi numai în subsidiar implicaţiile ei morale şi sociale.

În fond, acesta este adevărul. Nimeni nu rămâne, nici o operă nu se salvează. Anticarii de pe cheiurile Senei înfăţişează destinul oricărui efort cultural, al oricărei creaţii. Ei recepţionează efemeridele secolului nostru. În biblioteci, zac efemeridele celorlalte secole. În zece mii de ani, chiar Dante, chiar Homer, ar putea fi atât de nesemnificativi ca un roman din 1900, îngălbenit astăzi în taraba unui anticar. Şi dacă zece mii de ani vi se par puţini, puneţi o sută, sau cinci sute de mii de ani. Tot acolo ajungeţi. Numai Eclesiastul a avut curajul să mărturisească adevărul – şi norocul să-l audă oamenii.

Ca să-ţi dai seama de cât preţuieşti viaţa ta, de cum ai izbutit s-o valorifici, gândeşte-te că mâine ar putea fi ultima zi. Dar nu ultima zi a vieţii tale – căci atunci ai mai putea găsi vreo mângâiere: ai scris ceva, ai ajutat pe cineva, vei putea consola pe un citititor după cincizeci-şaizeci de ani de la moartea ta – sau, dacă ai activat în istorie, ai modificat istoria ţării tale, ai contribuit la înălţarea sau salvarea neamului tău etc. O asemenea moarte e consolatoare – şi totuşi ea nu validează viaţa pe care ai dus-o. Dar gândeşte-te că mâine ar putea fi ultima zi a lumii. Că mâine pământul se reîntoarce la modul lui predestinat: de gaz. Vezi, atunci, ce-ţi mai rămâne din viaţa ta: doar binele pe care l-ai făcut, dragostea pe care ai împărtăşit-o, mângâierea pe care ai dăruit-o altora.

Oamenii nu sunt iubiţi decât dacă se lasă consolaţi, dacă pot îngădui celorlalţi rara, nobila satisfacţie de a se simţi buni, generoşi, puternici. Un om trist care refuză mângâierea devine repede neinteresant, plicticos, obositor. Celălalt nu-şi poate revela marea lui bunătate, nu-şi poate îndestula voluptatea de a mângâia şi încuraja, adică de a se simţi puternic şi generos. Cât de agreabili sunt, dimpotrivă, cei pe care îi găseşti în lacrimi şi pe care-i părăseşti transfiguraţi de zâmbet, spunându-ţi: Îţi mulţumesc că ai venit, prezenţa ta mi-a făcut atât de bine; ce m-aş fi făcut dacă, în asemenea momente grele, nu te-aş fi avut pe tine.

Foarte interesant mi se pare episodul întâlnirii dintre Eliade şi Schileru, povestit de Eliade însuşi:

Vechiul meu student din 1936-1938, Mihail Şora, îmi amintea astăzi impresia dezastruoasă pe care am făcut-o lui Schileru, când, prin 1936, venisem să ţin o conferinţă la Brăila. Schileru era atunci elev de liceu. M-a întâmpinat la gară mi l-a prezentat Mihail Sebastian. Ştiu că am luat toţi trei tramvaiul, şi băieţelul îmi vorbea mereu; spunându-mi, între altele, că, după impresia lui, Aldous Huxley nu scrie romane, ci eseuri romanţate etc.(Ne-am amuzat, mai târziu, cu Sebastian de teribilismele acestea, pe care le cunoscusem şi noi în liceu.) Eu nu aveam chef de vorbă. Eram obosit de noaptea petrecută în tren şi voaim să rămân singur cu Sebastian. Uitasem cum am scăpat de Schileru. Mi-a amintit-o Şora, care o ştia direct de la el. În timp ce Schileru îşi legase nu ştiu câte iluzii de întâlnirea cu mine şi încerc să creeze între noi un climat favorabil, adică „spiritual” – eu m-am întors către Sebastian şi l-am întrebat: „Unde se poate mânca o ciorbă bună de peşte în Brăila?” Bietul băiat s-a prăbuşit.

Cred că n-am făcut bine purtându-mă aşa. Dar nu era vina mea dacă prea învăţul adolescent mă întâlnise într-un „moment nespiritual”…

Am descoperit prin astfel de fragmente o lume care mă atrage irezistibil către ea. Nu idealizez perioada interbelică din România ci sunt curios şi interesat să aflu cât mai multe despre ea şi să îmi îmbogăţesc bagajul intelectual. Jurnalul lui Eliade mi-a oferit câteva episoade, ca cel de mai sus, pe care nu aş fi avut de unde să le cunosc din cărţile de istorie.

Anumite pasaje pot să fie plictisitoare pentru cel care nu este interesat de istoria religiilor sau de simbolistica care se foloseşte în acest domeniu. Sfatul meu este să treci peste acele pasaje, dacă ţi se par plictisitoare, şi să le citeşti pe cele care îţi stârnesc interesul.

Cui îi recomand 

Celor interesaţi de perioadă de după al doilea război mondial. De parcursul academic şi creativ a lui Eliade. Despre anumite părţi ale relaţiei sale cu anumite personalităţi cu renume internaţional.

Putem să spunem că Eliade a fost unul dintre românii participanţi la viaţa mondenă şi la crearea literaturii ştiinţifice a secolului trecut şi a petrecut mult timp alături de vârfurile intelectualităţii răsăritene.

Sunt curios ce ai citit tu de Mircea Eliade şi ce altă personalitate interbelică ţi-a trezit interesul!?