Recenzie carte: Pe firul de păianjen al memoriei – Cella Serghi

pe-firul-de-paianjen-al-memoriei



Pe firul de păianjen al memoriei” este autobiografia Cellei Serghi şi a fost publicată prima data la editura Cartea Românească în anul 1977. Eu am citit ediţia de Polirom din seria Top 10.

Este o carte de memorii scrisă la bătrâneţe, în care rememorează o perioadă care în anii 70 părea ireală, perioada interbelică. Aici C. Serghi descrie şi ne prezintă detalii legate de prieteniile pe care le-a avut cu diverse personalităţi marcante ale literaturii româneşti.

Scriitoarea ne arată locurile marilor ei iubiri. Avem la mare iubirea neimpărtăşită pentru un pictor, la piscină avem iubirea neimpărtăşită pentru Camil Petrescu, iubirea interesată pentru primul ei soţ şi o mulţime de alte aventuri pe lângă. Cartea este un mix de jurnal al scriitorului şi jurnal al veşnicei îndrăgostite.

În pasajul următor avem o descriere a iubirii de la malul mării:

Îl lăsam să vorbească. Vorbea grăbit, împleticit. Eu ascultam zbuciumul mării. Ştiam că mă voi izbi mereu de viaţă, ca marea de stânci, că voi purta în mine toate nostalgiile ei şi un veşnic dor de libertate. Dacă inginerul mă cere de nevastă, îmi pierd libertatea, dar scap de multe griji. Nici marea nu e liberă, încercam să mă consolez. E îngrădită de ţărmuri. Poate că-i furioasă că şi-a pierdut libertatea. Parcă se izbeşte cu capul de pereţi, se loveşte de stânci şi face spume la gură. (pg. 16)

Aici descrie cum îl iubeşte pe Camil Petrescu:

Aş fi vrut să-mi pipăi inima să văd cât e de vindecată. Mi-am dat seama că între Charles Boyer, Jouvet şi omuleţul ăsta auzea greu şi parcă nici nu dorea să audă şi nu-i păsa de ce-i spun, încruntat, irascibil, tot pe el l-aş alege. Aş fi vrut să ştie că tocmai preferinţa asta absurdă înseamnă să iubeşti. Ideea asta fixă, vraja care se destramă greu şi se reface uşor. Şi nu tot ce scrie el şi crede el despre iubire. (pg. 115-116)

Gustul meu literar nu este chiar atât de axat pe romanţe şi pe suspine, dar pot să apreciez când ceva reflectă amintiri dragi sau când scriitorul vrea să fie sincer până la capăt. Nu am gustat mare parte din aceasta carte şi a ajuns la un moment dat să mă plictisească. Dar pot să apreciez sinceritatea C. Serghi şi detaliile pe care ni le-a lăsat privind câteva personalităţi literare.

Mihail Sebastian apare destul de mult în carte şi am extras câteva fragmente interesante în care acesta este caracterizat cu talent şi cu o mare consideraţie.

Despre prieteniile pe care Sebastian a ştiut să le întreţină de-a lungul vieţii sale:

A fost, cred, unul dintre puţinii scriitori, la noi, care au ştiut să dea prieteniei un sens atât de adânc, de estetic. Nimeni nu a pus mai mult rafinament, mai multă căldură, mai multă poezie în raporturile de prietenie, o mai ascuţită notă proustiană. (pg. 79)

Face referire la prietenia ciudată dintre Nae Ionescu şi Sebastian:

Într-o zi şi-a dat seama ce aberaţie înseamnă o mare inteligenţă fără cinste sufletească, fără generozitate, fără scrupule, fără elan!(pg. 142)

Dintr-o conversaţie pe care a purtat-o cu M. Sebastian înainte să moară acesta:

Când mă gândesc ce eforturi disparate au făcut oamenii ca să trăiască, să supravieţuiască, şi Nora se sinucide. Pe cât de mult am ţinut la ea, pe atât de furios sunt acum. Îmi vine s-o scot din pământ, să-i cer socoteală, să ne certăm. Nu avea dreptul. Nu mai avem dreptul să fugim de răspunderi. (pg. 397)

Se observă că „Pe pânza de păianjen a memoriei” a fost scrisă în perioada comunistă. Lipsesc multe lucruri legate de aspiraţiile politice ale unor personaje. Mi-a dat impresia că a fost atent selecţionată fiecare amintire ca să se axeze mai mult pe nişte sentimente nevinovate decât pe ceva ce ar putea să denote o superioară cultură celei din epoca comunistă.

Probabil că o să citesc în fiecare recenzie a acestei cărţi că fantoma lui Camil Petrescu pluteşte deasupra fiecărei pagini şi te întrebi mereu oare când va mai face o referire la el.

Uite încă două trimiteri la scriitorul „Ultimei nopţi,…” şi te las în pace:

Îl scoteau din sărite şi prietenii cei mai buni, când nu erau cu totul alături de el, de părerile lui, împotriva lumii întregi, când nu simţea adeziunea şi admiraţia lor totală.(pg. 26)

Când a apărut romanul, murise Camil. Dar cât de viu a rămas în amintirile mele! Cu câtă forţă trăieşte în personaje, în opera lui! Şi cât de bine ştia că „existenţa morţii ne obligă să dăm vieţii noastre un sens, pe care moartea să nu i-l poată răpi.” (pg. 403)

 

Pe firul de păianjen al memoriei” este un jurnal bine structurat, cu o cronologie presărată de personaje colorate şi care te va introduce într-o lume de mult apusă care a fost pe nedrept distrusă de schimbare regimului politic.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *