Recenzie carte: Caragiale. O scrisoare pierdută – Bogdan Dragoș Stănescu

Polirom a lansat o serie de biografii romanțate ale unor personalități culturale românești destul importante ca fie cunoscute până în cel mai izolat sat din munții Apuseni. 

Printre ele este și cea a lui Caragiale. Despre Caragiale știu câteva ceva, nu foarte multe că nu prea m-a interesat atât de mult dar despre Bogdan Dragoș Stănescu nu știu mai nimic. 

După ce am citit biografia scrisă de el pot să spun că scrie bine, nu extraordinar dar peste medie. Mi-a plăcut cum a reușit să dea viață unui personaj care de mult a trecut în legendă, cum a reușit să-l umanizeze și să-l facă să pară actual și ”fresh” ca și cum ar vorbi pentru noi, cei din secolul XXI. 

Caragiale a fost un aventurier. Sângele de grec amestecat cu cel de valah nu l-a lăsat să fie cuminte. Deși tânjea după statornicie și cotidian, gura mare și prohabul nestarnic l-au băgat în tot felul de belele. Ca atunci când și-a făcut ziar, pe timpul răzbelului de neatârnare, și a primit misivă de la reporterul aflat în Bulgaria ca Plevna a căzut în mâinile creștinilor. Desigur că asta era cu câteva luni înainte să cadă cu adevărat și că a fost alergat de cititorii care au crezut marea veste. Sau atunci când l-a mânat necuratul să se culce cu Veronica Micle, marea iubire a prietenului Eminescu. De atunci poetul i-a purtat o ură veșnică și s-a stricat orice relație între ei. Situație pe care Caragiale a regretat-o până la sfârșitul vieții sale. 

Astfel de povestiri sunt relatate în cartea ”Caragiale. Scrisoarea pierdută”. 

caragiale

Ich Bin Ein Berliner

 

Nu este o carte care intră atât de mult în intimitatea intelectuală a lui Caragiale cât în cea personală. Este bine documentată și are aerul că a fost scrisă de însăși dramaturgul român. Pică, câteodată, în capcana de a folosi anumite cuvinte ”prea vechi” dar în rest este o lectură care poate fi dată gata într-o singură zi. Este un dintre cărțile ușoare, care teface să investești și care te face să crezi că îl cunoști mai bine pe Caragiale. Nu este cazul desigur, fiind o biografie romanțată. 

Multe dintre fapte sunt inspirate din evenimente care chiar s-au petrecut dar scrisoarea pe care acesta o scrie prietenului său este pur imaginară( sau poate nu este). 

Evenimentele sunt relatate cu limpezime și se păstrează un soi de melancolie în toate relatările. Caragiale ne povestește despre tinerețea lui încărcată de griji și nevoi, de toate escapadele pe care le-a făcut prin târgurile Ieșilor, al Bucureștilor și al Ploieștilor. Suntem martori la rolul ”important” pe care acesta l-a avut în fondarea Respublicii de la Ploiești și ne ungem pe suflet cu amărăciunea și veninul îndreptat spre Junimea și spre ”intelighenția” românească ante-secol XX. 

Pentru unele persoane este posibil să pară ciudat limba în care se exprimă Caragiale dar te obișnuiești repede cu ”vechimea” exprimării și ajungi să prinzi drag de ea până finalul cărții.

Așa mi s-a întâmplat și mie. Am prins drag de moșul Caragiale, care își spunea ofurile unui prieten vechi și care m-a făcut complice la viața lui plină de evenimente. 

Polirom a reușit să pună pe picioare o serie interesantă și să sperăm că impactul cultural-social o să fie benefic și că oameni care nu citeau înainte să se apropie mai mult de acest obicei prin biografiile romanțate. 

Cartea lui Bogdan Dragoș Stănescu mi-a adus aminte de seria de biografii scrise de Henri Perruchot despre marii pictori ai secolului al XIX-lea. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.