Sonia ridică mână este cea mai nouă carte publicată de Lavinia Braniște în colecție Ego.Proză de la Polirom.  Este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta și mă bucur că este scrisă de o româncă.

Cartea este o combinație de regăsirea a sinelui și a trecutului familiei tale. Se concentrează pe misiunea Soniei de a aduna material pentru un scenariu de film despre relația din Zoe și Elena Ceaușeșcu.

Lumea prezentată în carte îmi este cunoscuță. Bucureștiul zilelor noastre cu toate neajunsurile lui și furia pe care Sonia o simte în legătură cu multe evenimente care se întâmplă în acest oraș. Multe dintre lucrurile pe care le-am simțit sunt gândite de personajele din această carte. M-am bucurat să văd că nu sunt singurul care simte și gândește așa.

Relațiile pe care Sonia le dezvoltă de-a lungul cărții sunt problematice și, câteodată, mă întreb dacă nu cumva ea este cea care își imaginează anumite lucruri sau caută să fie supărată pe ceva ca să își exprime suferința și traumele din copilărie. Așa am perceput-o pe Sonia, ca pe un copil care nu știe unde să se ducă dar vrea din toată inima să își găsească un loc al ei, să reușească să își fructifice potențialul. Multe persoane se pot identifica cu această luptă pe care Sonia o duce cu sine și cu lumea din jurul ei.

Nu este o carte care se adresează doar celor din generația Laviniei sau mai tineri, este și pentru cei care au ”prins” perioada comunistă, pentru cei care au făcut parte din sistem sau nu. O concluzie la care am ajuns este că multă lumea a făcut parte din sistem în mod indirect, prin nepăsarea lor, prin lașitate și prin oportunism.

Sonia nu reușește să adune prea mult material valoros pentru scenariu deoarece oamenii care pot să-i furnizeze ceva sunt ori ipocriți, ori senili, ori nu vor să vorbească despre perioada aceea. Încercarea ei de a descoperi cum trăiau, cum gândeau și ce simțeau oamenii pe vremea comunismului se lovește de o barieră puternică și, de prea multe ori, nu sorți de izbândă.

Nu este o critică per se a comunismului în România ci o dorință de a descoperi de unde vin bunicii și părinții ei, ce au trăit și ce pot să-i lase ca moștenire morală. Asta provine din lipsa prezenței tatălui în viața ei. Dezrădăcinarea pe care o simte este atât de dureroasă încât trebuie să se vindece și să facă pace cu trecutul.

Acest trecut se lovește și de regimul politic care s-a strecurat în viețile oamenilor într-un mod insidios și distructiv.

Sonia ridică mâna este o lectură-manifest despre o lume care a fost și care a lăsat urme adânci în imaginarul colectiv al românilor și despre o lumea care este și cu care nu prea știm ce să facem. Dar la fel care personajul principal din această carte putem să ne asumăm că nu știm mare lucru și să cercetăm atent și constant ca să putem să găsim măcar câteva răspunsuri, fie ele cele pe care le căutam sau altele.